voiam să-mi spăl mâinile cu lacrimi pentru că succesiv
renunţasem la idea că pot să te am vreodată la rever
erai senzaţie în formă de femeie
ispită, mister, tăcută, aproape neplânsă – deci cheag de poezii
scuipasem către îngeri şi dragii de ei mi te-au adus
aşteptam de fapt seara să-i implor să-mi ia gestul în glumă
fericirea îţi era noţiune relativă, impertinenţă de dactilograf,
iscălitură sinonim cu amăgirea. dar mi-am jurat c-o să crezi
iubirea mea, că pentru ce ne dă Dumnezeu nu răspundem singuri
să mă ierţi de acum de n-o să-ţi fiu etern răspuns
omenesc şi chiar mai mult te vreau adorato
ţintă şi ecou al rugilor mele. îţi strig ca-n rana de cuarţ
instinctul poate fi
abstractă şi obsesivă zvâcnire de-a ne revedea
mai am atâtea să-ţi spun… dar mă opresc o clipă să am
energie să-ngenunchez cu tot cu litere:
am o viaţă şi-o-ntrebare: vrei să fii soţia mea? Ioana!?
4 comentarii:
cred ca trebuie sa fie foarte fericita sotia ta, mangaiata de cuvinte si alintate in versuri.
"am şanse să îmbătrânesc/ lângă femeia ce n-a spus niciodată te iubesc"
citind acrostihuri am descoperit distanţa dintre umbră şi apă...şi distilarea norului în ploaie... de ce nu înfloreşte liliacul pe tăcute?
Mircea...eu nu-mi pot exprima fericirea care ma cuprinde cand iti citesc versurile...cuvintele mele sunt prea sarace,prea dezbracate ca sa indraznesc sa-mi spun si eu parerea...am doar doua cuvinte:ESTI EXTRAORDINAR!
SUNTETI SUPERBI!talentul tau langa o femeia ca IOANA sigur va da poezii frumoase si in viitor
Trimiteți un comentariu