duminică, 5 aprilie 2009

cînd te-am strigat bravam că sunt şi eu al cuiva (dublu acrostih)

când simt că-mi trebuie spre tine un zvâc
întorc spre iarbă verbul a coborî
nu de alta dar lângă tine nu pot să-mi cern
drama de bucurie. între noi nu-i nimic rotund

te îndur – parcă - de când m-am născut
eşti binele şi răul din dragoste
- stai jos că vreau să-ţi spun ceva
aşa şchiop cum stă între noi muntele ăsta
mă sprijin cu obrazul încă de urma ta, antonim

să-ţi răsar, că poate n-o să-ţi spun prea des
târăşte-te, altarul meu, din grafit
rupe-te din contrastul vocalelor şi fii iar
iubita mea de povară. acum nu-mi mai
găsesc ciung
atlasul cu drumul spre tine că a
trecut prea puţin de când ne-am iubit prea mult

biciuiesc încă de buze restul acela de ciob
rămas peste poza ta şi chiar l-aş da tuturor
abstract să mi te-adore dacă aş şti că aşa
vei simţi că de fapt toţi te venerează coroziv
am încă tot ce-i al tău încarnat pe metania
mototolită de cât am numărat să-mi vii balsam.

cartilaj am pus rugăciunii să se-ntidă cosmic
atâta doar cât să văd dacă te află

să ştii - cuvântu-i ancoră şi dacă-i şters
umple-ţi acum ochii de plâns, nu te strigau
nopţile mele ci greşeala ta spre care mă-nchin
terifiat de cât te-am iubit

şerpuieşte-mi prin măruntaie ca un cartuş
iartă-mă apoi şi dă-mi

elan să-ţi urc în spinare
unde crucile sunt mai uşor de dus sau

apropie-mă de gura ta
labirintic să mă pierd şi carnal

culcă-mă pe sfârcul tău atomic
uită-mă şi într-o zi o să-ţi devin sigiliu
i-am spus lui Dumnezeu despre noi şi
va avea grijă să naşti poezie şi decisiv
ano-timp o să ne fim unul altuia