joi, 12 septembrie 2013

...



...
ar trebui să încep
să îmi pun mâinile cu sfială peste femeie
să creditez în felul acesta
răgazul sau disperarea
să zidesc undeva în aer
felul cum se împrospătează în mine
tropotul ideii de a începe
să pun cu încredere sfiită
mâinile peste tine iubito
dar până atunci
aşterne-te frumoaso
peste tot ce nu-ţi pot spune
aşterne-te cum toamna asta
se lasă peste începutul mâinilor mele
spre tine
voievodal

...
te pronunţ cu tărie
femeie
călătoria mea în descătuşări
sau popasul meu în
acestă ocazie de a trăi fără limite
deci eşti a mea de acum să caut definiţia
despre cât pot să îţi dau
cu ochii închişi dragostea
fără să ştii ce fac cu tine

...
mi se pare o datorie
să iubesc nebuneşte
să te simt
de parcă ceva îmi spune să nu o fac
în timp ce tu îmi spui
fă ce vrei cu mine
dar povesteşte-mi cum se iau în braţe
îngerii pe vremea
datoriei noastre de a ne iubi nebuneşte

...
sărutul de final mi-a confirmat
să revin cum se întorc oamenii
la ceea ce nu înteleg
dar în acest puţin mai târziu
cât se uscă distanţa dintre noi
mă aştept în orice moment să
îmi ceri să încercăm dragostea
în sens invers marşului din ceasornic
să avem în sfârşit timp să nu revenim
să nu ne revenim
din ceea ce poate confirma
un sărut fericit
de final

...
ce bine-i să te am
să nu trebuiască să explic
sensul, greşeala sau liniştea
să pot să nu te gândesc nici pe departe
ci nemărginit
să nu trebuiască să tresar ci să tremur
de câte m-ai vindecat

...
nu te simt destul şi mă strânge ideea
prin care
cel puţin la nivel teoretic ar trebui
să pot să nu-ţi spun nici măcar un cuvânt
iar tu să simţi cât sunt de al tău şi cât te iubesc
nu de alta dar îmi simt şi
mâna, ochii şi inima
şi cu toate astea nu trebuie să le vorbesc
dar
lasă iubito
e aproape ziua
în care mă antrenez să afli
fără cuvinte
cât de intens te simt

...
am crescut cu sângele în mine
să am cu ce să-mi umplu rănile
până te-am întâlnit

...