până când nu iubeşti să fii iubit ci iubeşti pur şi simplu dragostea e o chestiune personală
... îmi tresari în mână când apuc să mă gândesc la altceva şi degetele mi se duc instinctiv după tine în cerneală atunci rămân cu adevărat singur să nu mă grăbesc să-ţi acopăr goliciunea
... e umilitor că n-am văzut când te dizol-vai în mine şi încă mă condamn că nu ştiu cum de te-am împietrit pe tot ce-i al meu
... mi-ar trebui un cuvânt cât o sârmă ghimpată să-mi urle apoi mi-ar trebui un gard cât o poezie să mă liniştesc şi să te aştept ca un cheag în răstignirea noastră
...
uneori până şi rădăcina se zgârie de pământ
nu nu-i niciun blestem să-ţi retrăieşti copilăria minunea mea
de aceea trag încă poezia după noi ca oboseala
...
iar mi-ai căzut tu-net
...
rămân cu tine în-păcat
...
risipitor îmi înfoi degetele prin cuvinte ca într-o prăbuşire să te ţin să te plâng să sufere tot ce nu mai pot să cred din tine
nu ţi-am scris
pentru că mi-era dor de tine
plus că am fost
în plină criză ergonomică
adică
vroiam să verific dacă
mă pot adapta cu absenţa noastră
şi pentru că trebuie să ştiu pe ce stau
m-am încadrat cum am putut
pe dezamăgirea
crampoanelor tale afective
iar acum îţi spun un secret
amărâtul ăsta de dor intraductibil
provoacă inclusiv durere fizică