marți, 22 aprilie 2008

cererea în căsătorie (acrostih)

voiam să-mi spăl mâinile cu lacrimi pentru că succesiv

renunţasem la idea că pot să te am vreodată la rever

erai senzaţie în formă de femeie

ispită, mister, tăcută, aproape neplânsă – deci cheag de poezii


scuipasem către îngeri şi dragii de ei mi te-au adus

aşteptam de fapt seara să-i implor să-mi ia gestul în glumă


fericirea îţi era noţiune relativă, impertinenţă de dactilograf,

iscălitură sinonim cu amăgirea. dar mi-am jurat c-o să crezi

iubirea mea, că pentru ce ne dă Dumnezeu nu răspundem singuri


să mă ierţi de acum de n-o să-ţi fiu etern răspuns

omenesc şi chiar mai mult te vreau adorato

ţintă şi ecou al rugilor mele. îţi strig ca-n rana de cuarţ

instinctul poate fi

abstractă şi obsesivă zvâcnire de-a ne revedea


mai am atâtea să-ţi spun… dar mă opresc o clipă să am

energie să-ngenunchez cu tot cu litere:

am o viaţă şi-o-ntrebare: vrei să fii soţia mea? Ioana!?


...

te am peste tot cu mine
femeie
pentru că tu, doar tu
ştii să-mi dezlegi visul şi păcatul
şi ştii mai bine ca oricine
să-mi muşti literele
să ţâşnească din mine
impresia ideală
a celui mai fericit om de pe pământ

poate
de dragul poeziei
ai fi rămas
în timpul şi consoanele mele
dar ţi-ai dat seama
că mi-am pus verbul
să-ţi ronţăie,
în joacă
în locul meu,
nurii.
şi
totuşi pentru că vrei să-ţi spun ceva
crede-mă
te iubesc

uneori
să vii primăvara
să mă întâmpini
să vezi dacă
mai păstrez pe tâmple
povestea noastră
pulbere
sau compresă

poate mi-ai otrăvit versul
sau poate m-ai vindecat
de când scriu despre tine.
un singur lucru-i însă sigur
am reuşit
să între-pătrund
noţiunea ancestrală
de
femeie-labirint

ieri
m-am visat
praf necălcat
de picior de femeie
azi
îmi las versul
la intrarea-n casă

mi-e capul plin de amenzi
de câte parcări interzise
am făcut în dreptul numelui tău
te-am vrut
te-am urât
şi te-am visat negare
peste
pământ şi poezie