miercuri, 2 martie 2011

...

nu-i de mirare că

unii oameni sunt trişti

pentru că la fel ca

toţi ceilalţi şi eu

am crescut cu sânge

şi chiar dacă uneori uit

şi corpul meu plimbă

şi-mi borboroseşte tot

sângele ce mi-a fost dat

şi tot sângele poeziei

pe care ţi-am dat-o

doar că am ajuns

să mi se pară firesc să

văd şi oameni trişti pe lângă mine

cu toate că şi eu

am crescut din sânge

atâta doar că eu

am avut inspiraţia să-mi

dozez spre creier doar

sângele oxigenat cu tine

...

femeia era lacul poeziei

iar pe atunci

poezia era leacul tău

iar eu am săpat o groapă dar pe atunci

de fapt am scăpat spre pământ

un început de scorbură

pentru că mi-o imaginam

un fel de axă a lumii noastre orizontale

iar pentru că poezia era leacul tău

pe aici nu-ţi las urme de tău

şi nu ţi-aş arăta niciodată că

începutul meu de axă a lumii

semăna într-o vreme cu o baltă

imensă

în care se oglindea pământul

iar pe atunci mă îngrozea că

lutul din care eram făcuţi

nu părea cristalin

de aceea pe aici nu pot

decât să mă bucur de ziua asta

limpede în care poezia

este lacul pe placul

neînţelesului nostru

...

ca şi cum m-ai linişti

ca şi cum nu m-aş obişnui cu tine

ca şi cum aş da vina

pe toată magia dintre noi

stau cu ochii pe tine

fără spaime

fără motive

şi dintr-o dată mă ridic

spre glezna ta femeie

să-ţi vină

să nu te mai îndoieşti

de liniştea mea ne-ambalată