sâmbătă, 7 martie 2009

tot ce nu iubeşti la timp pierzi

trec din curiozitate prin tine să cert

orbeşte eroticul. vorbeşte-mi sau pe jumătate vino

tu(-rcoaz), povara mea, când clopotele bat


că doar nu ne-am sudat rădăcinile. de asta mă atac

eşti încă pentru mine


nuanţă de dragoste sau infern

undeva prin literă şi parcă te vreau


iubită prin vergeturile apocalipsei

unde m-am aruncat de dragul cuvântului de când tu

biciuiai plecarea cu tocul pe asfalt. superb

element pentru poezia de despărţire

şi suficient motiv să te vreau înapoi arcuş

târât prin praf de anticariat.

ia-mă de data asta mai bine Doamne şi


lasă-mă lângă sfârcul

amorţit al numelui ei să pot anagrama


tot ce nu ştiu despre mine de când asfaltul biciuit

i s-a-nchinat sub tocuri. poate nici nu mă doare şi

mă stoarce gândul că o să-i spun într-o zi legitim

povara mea dragă, acum pot în fericire să mă-ngrop


plec totuşi spre tine cu friguri în cap

i mperialul meu poem de despărţire să te dezbraci

enervant de boem peste

rădăcinile noastre împreunate. să vezi cât de bizar

zbiară tot ce am mai sfânt să-ţi rămână pe obraz

impresia că mai mult de atât nu puteam fi

simt că te pot părăsi - dublu acrostih

strâmt te vreau lângă mine la apus
ispită dezbrăcată de poveşti
m-am lăsat de tine de parcă eram
târât prin spasme de grafit

cumplit. dacă ne-am răbdat într-un instinct de nimic
ăsta nu putea fi decât blestem să-mi fii dragă

te-am sărbătorit când te-am găsit iar când ai plecat
eram plâns de cât te-am căutat în mine

pot de acum să-mi opresc din galop
orice cuvânt mi te-ar aduce înapoi. pentru că îndepărtato
te-ai transformat în singurul meu nerv de pământ

păcat că toamna e un castel de nisip
aruncat în ochii îngerului de povară
rămas să ne amintească să ne-ntâlnim legendar.
a venit clipa să ne lăsăm în poartă
semn că ne-am pus
iubirea printre zei