vineri, 17 ianuarie 2014

...



...
pune-ţi mâna dreaptă pe mine
cum face un episcop
şi rosteşte o poezie
apoi fă trei paşi înapoi
şi aşteaptă-te să avem acelaşi miros
şi acelaşi gând:
eu trebuia să fiu doar o poezie
spusă în şoaptă
pe creştetul iubirii
dar din prea multă îndurare
am ajuns să te trăiesc
să cred
şi să te iubesc

...
am ieşit din anestezie
şi te vreau şi mai mult
şi nu mă mai doare
să aflu dacă dragostea mărunţeşte teama
sau ne încheagă fără rezerve
să putem primi frontal
presiunea
minunii

...
nu-mi trebuie vise
realitatea e copleşitoare
şi de multe ori tai vârful poveştilor
să nu ţi se pară prea interesant
ce simt pentru tine
minunea mea din ordinea zilelor
începute în prorocirea:
nu se vor teme ei de lumină
dar întunericul nu-l vor mai suporta!

...
minunate sunt căile
prin care mi te pui cu aripile
pe sufletul
care te întâmpină de fiecare dată
gol

...
eu nu ştiu să plec
dar ştiu să vin de nenumărate ori
să-ţi bat porţile împărăţiei
cu insistenţa nebuniei
îndrăgostitului incurabil

...
îmi era dor să ne dorim acelaşi lucru
de parcă trăim aceeaşi vindecare
în care
fiecare îşi înfrânează tristeţea şi extazul
pentru a lăsa ceva mai bun
pentru mai târziu

...
întreabă-te şi tu
cu atenţie ce iubeşti
cât şi când
apoi împinge-ţi şi tu
adânc răspunsul în inimă
şi lasă-mă să-mi ard cuvintele în palma ta
până nu vom mai înţelege nimic
dar măcar
vom fi curaţi
şi adânciţi în noi înşine

...
mi-ai intrat într-o altă etapă iubito
în care fericirea seamănă cu
vuietul de locomotivă
iar varianta aceasta de spaţialitate
ne strânge fiecare atingere
în riscul de a ne rândui
vaietul
...