joi, 22 mai 2008

...

n-ai decât să ţipi
femeie
este ceva normal ca poezia
să se întindă
tencuială peste tine


încă îmi spăl mâinile
între litere
şi ce rămâne arunc spre tine
(exact ca-n metodologia
deochiului)
să duci
când vei pleca
tot binele şi răul
zilelor mele

...

acum e rândul tău
întinde-ţi pe masă hainele
iar dacă n-o să ai destul spaţiu
întinde-te
chiar şi pe podea
hai
nu-ţi fie ruşine
fă liniştită
din haine
litere de tipar
şi scrie-mi că mă iubeşti

...

ai ruginit iubito
dar totuşi miroşi a poezie
şi uite
draga mea
a venit acea clipă
când schiopătăm amândoi
să nu călcăm prea apăsat pe cuvinte


ne întâlnim uneori
pe buza hârtiei
ca într-un ultim efort
să ştergem cu o cârpă udă
coastele vocalei
apoi
ne aruncăm unul în braţele celuilalt
să crape clopotul tras pentru noi
şi noroiul
de pe oasele jurămintelor

...
m-a derutat rău femeia
care-mi trădează cuvintele
şi chiar m-a speriat când mi-a arătat
că ştie să le scoată din mine ca din joben
parcă-i simt şi acum braţele cu gust de
sânge
liric
îi muşcam noptiera când îi lăsam
dimineaţa versuri


toate astea au fost însă
până în ziua în care
i-am închiriat pilda
înţelesurilor groteşti din
poveştile cu final fericit
atunci
şi-a dezgolit umerii
şi m-a rugat manierat
să pun cratimă între
dragoste şi absenţă