duminică, 25 mai 2008

...

femeie cu cer şi pământ
cer-şetor arunc verbul spre tine
să-ţi fie cer-cel
că doar aşa pot să îmi cer-n
pe cer-neală
clipele în care le cer
zeilor
să mi te dea
...
indiferent de cât
de nici o dată mi-ai brăzdat
poezia
în tine
o să pot vedea întotdeauna
cum pot trece de pe o vocală pe alta
...
mi-am stivuit dorinţele pe categorii
dar m-am oprit încă o dată
la tine femeie

crede-mă
nu mi se pare nimic mai emoţionant
ca ideea să te ştiu
pe goliciunea obraznică
a cuvântului
gesticugând disperat
că ţi-am uscat prea mult
numele
...
linişte
în seara asta sărut
femeia
să rup în două finalul rugăciunilor
să mă conving dacă
le-am învăţat corect
să-şi ia deodată zborul

linişte
în seara asta
după ce pleci
o să te ador
ca niciodată
...
pe tine
umbră de femeie
îmi articulez secundele
să hurui ca un gerunziu
în clipa în care
mă vei înveli
...
parcă m-am născut

în secunda în care
ai plecat
şi abia atunci
mi-am dat seama
că-mi pot închide ochii
şi
chiar te pot visa

...
de prea puţine ori am sanctificat cuvântul
de prea multe ori am sacrificat femeia
ca idee pierdută
re-trasă în

cara-pacea plăcerii

poate
într-o primăvară
îmi voi curăţa iubita
ca via
de toate literele pe care le-am lăsat
să crească pe ea
ca vâscul
...

spune-mi în silabe că mă iubeşti
şi mi-e destul să mă ancorez de tine.
o să te convingi că eu pot
să te-mpăiez cu poezie
şi pot să te îmbrac pe cuvinte.

la ceas de seară mi-aş usca cerneala
pe clopotul bisericii
să se adune toţi în jurul numelui tău
să-nţelegi de ce te-am pierdut

totuşi

dacă ajungi într-o zi să te trezeşti
pe nicovala literei
să ştii că nu te-am ajuns
că n-am îngenunchiat
că nu te-am răbdat
că m-am dus
să nu-ţi spun
cât te iubesc

...
iubita mea eternă

mi-am rotunjit cuvintele să străluceşti
şi uneori
mi te-am imaginat goală
ca un revolver pentru artă
de aceea te-am atins
până ţi-am lustruit nuanţele purităţii
să nu mă zgârie clipa
în care voi realiza
că te-ai încarnat
în obsesiile mele