joi, 26 iunie 2008

...

cică nu poţi să iubeşti dacă
n-ai o fundaţie
de aceea am început să mă simt
săpat de femeie
încet
am iertat
răşina
chelneriţele şi tavanul
că pe podul palmei
poezia-i făcătoare de minuni

...

am văzut că aproape toţi porumbeii
au degerături dar au curaj să zboare
şi abia apoi
am văzut că femeia iubeşte
dar are curaj să plece

uneori îmi pasă de tine
şi te amestec parşiv între cuvinte
să-mi crească în cameră
parfum de femeie
uneori vroiam chiar
să fac dragoste
cu verbul să-ţi intuiesc slăbiciunile
şi de restul să te dispreţuiesc
dar am realizat că
a dispreţui poate avea la origine
dimineaţă plus verbul a preţui
aşa că
într-o zi de o să auzi că te dispreţuiesc
să ştii că de fapt
te preţuiesc

dimineaţa

...

dacă aş putea dresa cuvintele
ţi-aş spune
incandescento

ştiu că o să-mi răspunzi că-i
ceva pompos ce nu mă caracterizează
dar mie-mi sună
incandescent ca ceva
în scădere
cu final uman
care ne consumă
încet
înce
înc
în
î


dacă viaţa mea ar depinde
de viteza în care
mă apropii sau mă îndepărtez de tine
atunci
ţi-aş spune că
iubeşti
pentru că
aşa-ţi trebuie

ascunde-te mai bine
că nu mai are rost

să te vreau mai mult

...

şi dacă erai meteorit
ar fi trebuit să ne întâlnim
să mă mir
să mă minunez de tine
sau poate doar
să-mi miruieşti poezia

cu toate astea nu-mi încap cuvintele
să te iubesc
sau
să nu te iubesc
pentru că tu
imposibila mea
m-ai învăţat să crap
dragostea şi zeii
de dragul măruntaielor
consonantice

PS: consoana obligă vocala să nu fie simplu strigăt


femeia
ca orice punct cardinal
se comprimă uneori peste mine

abordarea verticalităţii
pare uneori riscantă
cu atât mai mult cu cât
practica ne omoară
cuvintele

dacă ar fi să pun
degetul pe rană
crede-mă
că nu pot metaforiza
paralelismul între
femeie şi
sfârşit

mi-am înmuiat apucăturile
de când te ştiu pansament peste
păcat
că sângeram până nu demult
când ne strigam

de fapt era nevoie de
un strigăt întors
care să aibă rezonanţă
în măduva verbului
după care
salivează
povestea noastră


dacă
din greşală nu mă gândesc la tine
pe unde calc nu mai creşte iarbă
iartă-mă
dacă nu te mai găsesc
femeie cu mâinile întinse
şi cărări nesemnate

marți, 10 iunie 2008

...

te-am ţinut toamna despletită
între cuvinte
să fii sângele, umbra şi păcatul meu
te-am învăţat
să-mi umblii goală prin suflet
şi să-mi trânteşti vocalele
în aşternut

poate o să ţi se pară ciudat
dar nu te mai caut
să-mi dai sens poeziei
pentru că eşti deja catarama versului

....

rebel
trăiesc mai mult pentru tine
să separ noaptea de femeie
şi tropotul zilei
îm-păcat

...

încearcă să descoperi cearcănele
poveştii noastre
să vezi că vor suspina cristalele

dă-mi apă
şi într-o zi o să-ţi dau lacrimi
să-ţi arăt distanţa dintre noi

dacă simţi că-mi tresare versul
mângâie-mă să-mi amintesc de tine
iar eu
o să-mi încleştez sărutul
spre iubirea ta
ne-vegheată
sau poate chiar
spre
iubirea noastră
aberantă
sumă a tuturor cicatricilor lirice

...

la un moment dat
eram în stare să-mi fac
din cuvinte burghiu
să-mi fixez iubita
pe creier


repetă-te draga mea
că de mult eşti pentru mine axiomă absurdă


visul şi nunta sunt noţiuni abstracte
pentru că tu
draga mea
s-ar putea să fii deja lângă mine


de aceea
dezbrac şi întorc
măruntaiele poveştii
să înveţi să te mulţumeşti
cu greşelile dintre noi
pentru că
la un moment dat
tu chiar o să vrei să-mi răspunzi

nu sta să-ţi explic de ce te iubesc
pentru că tupeul meu merge până acolo
încât am curajul să mă uit în ochii zeilor
dar totuşi
să ştii că
de rămâi lângă mine
o să am poezie cu inimă de femeie