joi, 26 iunie 2008

...

cică nu poţi să iubeşti dacă
n-ai o fundaţie
de aceea am început să mă simt
săpat de femeie
încet
am iertat
răşina
chelneriţele şi tavanul
că pe podul palmei
poezia-i făcătoare de minuni

...

am văzut că aproape toţi porumbeii
au degerături dar au curaj să zboare
şi abia apoi
am văzut că femeia iubeşte
dar are curaj să plece

uneori îmi pasă de tine
şi te amestec parşiv între cuvinte
să-mi crească în cameră
parfum de femeie
uneori vroiam chiar
să fac dragoste
cu verbul să-ţi intuiesc slăbiciunile
şi de restul să te dispreţuiesc
dar am realizat că
a dispreţui poate avea la origine
dimineaţă plus verbul a preţui
aşa că
într-o zi de o să auzi că te dispreţuiesc
să ştii că de fapt
te preţuiesc

dimineaţa

...

dacă aş putea dresa cuvintele
ţi-aş spune
incandescento

ştiu că o să-mi răspunzi că-i
ceva pompos ce nu mă caracterizează
dar mie-mi sună
incandescent ca ceva
în scădere
cu final uman
care ne consumă
încet
înce
înc
în
î


dacă viaţa mea ar depinde
de viteza în care
mă apropii sau mă îndepărtez de tine
atunci
ţi-aş spune că
iubeşti
pentru că
aşa-ţi trebuie

ascunde-te mai bine
că nu mai are rost

să te vreau mai mult

...

şi dacă erai meteorit
ar fi trebuit să ne întâlnim
să mă mir
să mă minunez de tine
sau poate doar
să-mi miruieşti poezia

cu toate astea nu-mi încap cuvintele
să te iubesc
sau
să nu te iubesc
pentru că tu
imposibila mea
m-ai învăţat să crap
dragostea şi zeii
de dragul măruntaielor
consonantice

PS: consoana obligă vocala să nu fie simplu strigăt


femeia
ca orice punct cardinal
se comprimă uneori peste mine

abordarea verticalităţii
pare uneori riscantă
cu atât mai mult cu cât
practica ne omoară
cuvintele

dacă ar fi să pun
degetul pe rană
crede-mă
că nu pot metaforiza
paralelismul între
femeie şi
sfârşit

mi-am înmuiat apucăturile
de când te ştiu pansament peste
păcat
că sângeram până nu demult
când ne strigam

de fapt era nevoie de
un strigăt întors
care să aibă rezonanţă
în măduva verbului
după care
salivează
povestea noastră


dacă
din greşală nu mă gândesc la tine
pe unde calc nu mai creşte iarbă
iartă-mă
dacă nu te mai găsesc
femeie cu mâinile întinse
şi cărări nesemnate

5 comentarii:

Lorelei (rose4you) spunea...

…in umbra pamantului inalt
cararea mea , e desenata
de rotile Carului mare
cum sa iert ?
nu mai este iarba,
a rasarit un izvor
iar tu..
imi vei gasi chipul
de luna goala...
in lucirea apei

elena spunea...

:)
"şi dacă erai meteorit
ar fi trebuit să ne întâlnim
să mă mir
să mă minunez de tine"
intotdeauna am crezut că rolul meteoriţilor este să apară, să lumineze, să ardă şi să dispară, ducând cu ei o bucată din sufletul celui atins...
"E incredibil ce poţi face cu mine!
Mă transporţi iar printre stele
acolo, în lumea din care parcă ai venit tu
şi unde ne simţim amândoi atât de bine.
Prinţul meu.
Prinţul stelelor,
te numesc în gând,
fără să îndrăznesc s-o spun cu voce tare.
Mi-e atât de bine,
atât de incredibil de bine
încât aş vrea să opresc timpul în loc!"
din poezia mea umbră,amintire, dor

Anonim spunea...

te rog fii consoana cerului
deseneaza sunetul pe inima mea
lasa cantecul stelelor sa fie chemare in ruga ce arde clipa mea
nu e mai mare cantare
nici veac mai inalt pe cer
nu este lumina mai mare
ca aripa alba cu care te Cer

Lorelei(rose4you)

Olguta spunea...

superb!

Anonim spunea...

"femeia" a fost si va ramane o enigma ,dar si un balsam necesar voua.