marți, 22 aprilie 2008

cererea în căsătorie (acrostih)

voiam să-mi spăl mâinile cu lacrimi pentru că succesiv

renunţasem la idea că pot să te am vreodată la rever

erai senzaţie în formă de femeie

ispită, mister, tăcută, aproape neplânsă – deci cheag de poezii


scuipasem către îngeri şi dragii de ei mi te-au adus

aşteptam de fapt seara să-i implor să-mi ia gestul în glumă


fericirea îţi era noţiune relativă, impertinenţă de dactilograf,

iscălitură sinonim cu amăgirea. dar mi-am jurat c-o să crezi

iubirea mea, că pentru ce ne dă Dumnezeu nu răspundem singuri


să mă ierţi de acum de n-o să-ţi fiu etern răspuns

omenesc şi chiar mai mult te vreau adorato

ţintă şi ecou al rugilor mele. îţi strig ca-n rana de cuarţ

instinctul poate fi

abstractă şi obsesivă zvâcnire de-a ne revedea


mai am atâtea să-ţi spun… dar mă opresc o clipă să am

energie să-ngenunchez cu tot cu litere:

am o viaţă şi-o-ntrebare: vrei să fii soţia mea? Ioana!?


4 comentarii:

amatorul spunea...

cred ca trebuie sa fie foarte fericita sotia ta, mangaiata de cuvinte si alintate in versuri.

Lucas spunea...

"am şanse să îmbătrânesc/ lângă femeia ce n-a spus niciodată te iubesc"
citind acrostihuri am descoperit distanţa dintre umbră şi apă...şi distilarea norului în ploaie... de ce nu înfloreşte liliacul pe tăcute?

Alexa spunea...

Mircea...eu nu-mi pot exprima fericirea care ma cuprinde cand iti citesc versurile...cuvintele mele sunt prea sarace,prea dezbracate ca sa indraznesc sa-mi spun si eu parerea...am doar doua cuvinte:ESTI EXTRAORDINAR!

Anonim spunea...

SUNTETI SUPERBI!talentul tau langa o femeia ca IOANA sigur va da poezii frumoase si in viitor