cererea în căsătorie (acrostih)

voiam să-mi spăl mâinile cu lacrimi pentru că succesiv

renunţasem la idea că pot să te am vreodată la rever

erai senzaţie în formă de femeie

ispită, mister, tăcută, aproape neplânsă – deci cheag de poezii

scuipasem către îngeri şi dragii de ei mi te-au adus

aşteptam de fapt seara să-i implor să-mi ia gestul în glumă

fericirea îţi era noţiune relativă, impertinenţă de dactilograf,

iscălitură sinonim cu amăgirea. dar mi-am jurat c-o să crezi

iubirea mea, că pentru ce ne dă Dumnezeu nu răspundem singuri

să mă ierţi de acum de n-o să-ţi fiu etern răspuns

omenesc şi chiar mai mult te vreau adorato

ţintă şi ecou al rugilor mele. îţi strig ca-n rana de cuarţ

instinctul poate fi

abstractă şi obsesivă zvâcnire de-a ne revedea

mai am atâtea să-ţi spun… dar mă opresc o clipă să am

energie să-ngenunchez cu tot cu litere:

am o viaţă şi-o-ntrebare: vrei să fii soţia mea? Ioana!?