un fel de plâns
în hohote
e atunci când
iubeşti
te prinzi de
spasme şi de tot detaliul
să te tragă în
sus
că-i prea de
neînţeles
că dragostea nu-i
instinct ci distincţie
nu-i risipă ci
canon
nu-i obsesie ci
plonjon
în iertare
şi uite-aşa trec
zile când pot
într-una să
sângerez de tine
şi doare cu
zvârcoliri
că n-am siguranţa
că sângerez
în cuşca ta
toracică
dar stai
nu-i cuşcă ci
biserică pentru că are
turle şi
cruciuliţă
şi uite eu nu pot
fi sânge că
tu poţi să mă
uiţi
oricât mi-ai fi
de dragă
...
o să adun ploaia
în pumn
să ţi-o aduc
dimineaţă la cafea
să vezi şi tu ce
gust are
plânsul îngerului
meu care
s-a chinuit toată
noaptea
să-mi ducă
păcatele la reeşapat
...
dacă am înainta
de fiecare dată
când rostim o
vocală
şi
ne-am da înapoi
pe consoane
atunci când
spunem „te iubesc”
rămânem pe loc.
nu-i ciudat?
...
de fapt
dragostea este
rugăciune
nu are reguli
ci doar
intensitatea de a te face să
îngenunchiezi
...
primul lucru pe
care l-am învăţat când m-am născut
a fost să plâng
nu ştiam să
iubesc dar ştiam să plâng
şi poate din
sămânţa aceea de
durere sau
nebunie
ai venit într-un
târziu la mine
...
s-au inventat
chei în ziua când
oamenii au rămas
fără
clei să-i ţină
aproape
de aceea mă
grăbesc spre tine
să nu fac scoarţă
că eu nu mi-am
făcut cheie
să n-o pierd
să nu te pierd
...
se crapă de ziuă
se crapă de vise
femeia
se continuă cu
tot nefirescul ei
într-o nouă zi de
iubire
...
