cred că i-ai spus
Doamne
că am crescut
din coasta ei
că altfel nu-mi
pot explica
de ce a tresărit
când am atins-o
cuvântul şi femeia
impresionează
şi în rugăciune
de aceea
nimic
nu m-ar durea mai mult
decât
să te uit
m-am speriat când
de dragul metaforei
mi-a venit să-ţi spun
iubeşte-mă ca într-o trădare
dar
vina şi compromisul
au de multe ori explicaţie
mai logică decât
întâlnirea noastră
...
normal că tragem după noi
scânteia divină
că altfel nu învăţam de mic
faptul că
fetele trebuie luate de mănă
…
timpul şi trupul
stau ca o promisiune
peste cuvânt
încă dinainte să ne dăm seama
cât putem iubi
…
mi-am amestecat toată viaţa
în jurul tău
femeie
şi oricât am învârtit cuvântul
n-am putut
sau poate n-am vrut
să te dizolv
…
după “ai pornit”
automat îmi vine în minte “ajungi”
dar
vai
când îmi pornesc litera spre tine
parcă nu-mi ajungi
nu-mi ajungi
destul prin cuvânt
să pot să te înţeleg
să pot să mă înţeleg
şi să-mi pot detalia totul despre noi
printr-un simplu fascicul
pe care ne testam uneori
echilibristica dintre rai şi iad
…
să ai forţa
să-ţi raportezi păcatul
la aparenţa divină
a celui de lângă tine
înseamnă că eşti în poezie
…
