...

numai în poezie

pot să ţin femeia

ca primăvara în ninsoare

nu era nevoie să-i inventez

nici genunchi nici piept nici zăpadă

dar aveam nevoie

să-i simt mâna

peste gura cuvântului

că în definitiv

femeia are darul

de a ne strânge în pumn

viscolul liric

...

dincolo de

înlănţuirea dintre noi

nu călca linia orizontului

dincoace de

înlănţuirea dintre noi

până şi rugăciunea

o las în zig-zag

să se creadă

iluzia optică

a tot ce nu ne putem

imagina încă

unul despre celălalt

…

când nu mai am nimic

spectaculos pentru tine

mi-e destul

să te ştiu aici

...

încerc

să-ţi văd

ultima

formă

„ce te frământă acum, mircea?”

...

cuvântul se tranşează
când se trasează
spre femeie
şi uneori chiar
îmi vine să-i sărut mâna
de aceea
te rog iubito
spune-mi care-i
mâna cuvântului

...

dacă orice are o fundaţie

am toate motivele să cred

că fundaţia femeii este lacrima

pentru că prea de tot

îmi plutesc gândurile spre ea

şi în mărinimia ei

le tot creşte

chiar dacă unele o zgârie

şi-i muşcă până la sânge

sfârcul

poeziei mele