...

…
când nu-ţi scriu
înseamnă că te aştept
iar când
îmi vine să urlu de cât îmi eşti de dragă
înseamnă că
am reuşit să orbitez în jurul sfârcului
liric

...

dacă ştiam să sudez

te lăsam să-mi rugineşti

că de multe ori

chiar eram curios dacă

te-ai lip(s)i de mine

...

dacă atunci când nu mai ai

nicio soluţie

te îndrăgosteşti

înseamnă că în faţa ta

ar trebui să mă vaiet tot timpul

vai

ce romantic :)

...

în starea noastră deprimantă

vroiam să pun pe hârtie

câteva detalii din ce m-ai învăţat

şi să-mi amintesc despre ochi

mâini sau sâni

dar te iubesc prea mult să cuprind toate astea

...

nu ţi-am scris
pentru că mi-era dor de tine
plus că am fost
în plină criză ergonomică
adică
vroiam să verific dacă
mă pot adapta cu absenţa noastră
şi pentru că trebuie să ştiu pe ce stau
m-am încadrat cum am putut
pe dezamăgirea
crampoanelor tale afective
iar acum îţi spun un secret
amărâtul ăsta de dor intraductibil
provoacă inclusiv durere fizică

...

aveam pentru tine

spaime

aveai pentru mine

spasme

asta nu-i poezie mi-ai şoptit din cearşaf

asta nu eşti tu ţi-am răspuns

am pentru tine
toate păcatele şi
o singură certitudine
nimic nu se compară
cu aerul de după ploaie

am să te iubesc

pentru toate acele zile în care

nu te aveam

...

n-are rost să te mire

că nu te mai iau în braţe

nu ne trebuie asemenea apucături

pentru că

demult te-am luat

rucsac

sau

rezervă de fericire

...

splendidă

te regăsesc printre asonanţe

am ieşit parcă

pentru o clipă

din povestea noastră să dau

un print liric

şi când m-am întors

erai în sprint spre

un alt final

...

niciodată n-am ştiut

dacă o să am timp de dragoste

şi totuşi te-am adorat

acum

am timp de ţigară

şi-ţi scriu totuşi

cu dragoste

...

mâine o să-mi cumpăr batiste

că şerveţele astea

trebuie aruncate

după ce şterg câte o zi

în care am rămas lângă tine

...

m-ai învăţat că nu respirăm corect

că ne grăbim şi nu-i sănătos

abia acum am înţeles

că ai avut dreptate

de fapt

te repiram prea repede

crezând instinctiv că aşa

o să te trăiesc mai mult

şi m-am trezit

cu atâta aer în plămâni

de nu mai aveai loc

...

fii rezonabilă draga mea

îţi strig şi acum spre luna plină

pentru că rezonabilă înseamnă

să intri în rezon-anţă cu

gândurile mele superb de păcătoase

şi să fii destul de –abilă

să te faci că nu le înţelegi

...

facturează-mi

toate acele zile în care

te-am făcut să plângi

şi chiar dacă nu calculez

decât distanţa dintre umbră şi apă

promit că

după ce-mi citesc poeziile

o să trag linie

să văd dacă

mai trebuie să-mi fracturez

litera

ce nu ne-a plâns destul

...

nici măcar dacă

mi-ar mai fi crescut un gât

nu mi-ar fi fost destul

să-mi întorc privirea după tine

atât de normal

mi se părea

să te iubesc

să te las

să plec

în rugăciune

...

poate o să-mi propun

într-o zi să văd

câte interpretări pot găsi

dacă-ţi spun

femeie nevorbită

...

dacă acum m-ar pune cineva

să învăţ să te sărut

sigur te-aş săruta pe

furca pieptului

pentru că de acolo

restul buzelor mele

o să-ţi intre între

palme când te rogi

cînd te-am strigat bravam că sunt şi eu al cuiva (dublu acrostih)

când simt că-mi trebuie spre tine un zvâc
întorc spre iarbă verbul a coborî
nu de alta dar lângă tine nu pot să-mi cern
drama de bucurie. între noi nu-i nimic rotund

te îndur – parcă - de când m-am născut
eşti binele şi răul din dragoste
- stai jos că vreau să-ţi spun ceva –
aşa şchiop cum stă între noi muntele ăsta
mă sprijin cu obrazul încă de urma ta, antonim

să-ţi răsar, că poate n-o să-ţi spun prea des
târăşte-te, altarul meu, din grafit
rupe-te din contrastul vocalelor şi fii iar
iubita mea de povară. acum nu-mi mai
găsesc ciung
atlasul cu drumul spre tine că a
trecut prea puţin de când ne-am iubit prea mult

biciuiesc încă de buze restul acela de ciob
rămas peste poza ta şi chiar l-aş da tuturor
abstract să mi te-adore dacă aş şti că aşa
vei simţi că de fapt toţi te venerează coroziv
am încă tot ce-i al tău încarnat pe metania
mototolită de cât am numărat să-mi vii balsam.

cartilaj am pus rugăciunii să se-ntidă cosmic
atâta doar cât să văd dacă te află

să ştii - cuvântu-i ancoră şi dacă-i şters
umple-ţi acum ochii de plâns, nu te strigau
nopţile mele ci greşeala ta spre care mă-nchin
terifiat de cât te-am iubit

şerpuieşte-mi prin măruntaie ca un cartuş
iartă-mă apoi şi dă-mi

elan să-ţi urc în spinare
unde crucile sunt mai uşor de dus sau

apropie-mă de gura ta
labirintic să mă pierd şi carnal

culcă-mă pe sfârcul tău atomic
uită-mă şi într-o zi o să-ţi devin sigiliu
i-am spus lui Dumnezeu despre noi şi
va avea grijă să naşti poezie şi decisiv
ano-timp o să ne fim unul altuia

Nu deschid biblia sau femeia dacă nu vreau să aflu ceva - (dublu acrostih)

nu rămân

unde ne-a iubit Dumnezeu

de când pot să-ţi comand

eprubeta cu iertare

schimb rana pe cicatrice adus

cu forţa să fim pe plac

hârtiei. ai grijă c-o să găseşti în stroh

ideea eroticului

dar. nu pânge că oricum ne amintim când

bate toaca despre iamb

ireala mea întâmplare din plutiri

bine că mi-ai făcut genunchii plumb

la tine să mă-ntorc infernal

iarna când nucii

ard să ne intre în pereţi mirosul şi povestea

să ai grijă, magnetica mea, că te-am des-compus

altfel. nu-ţi puteam lua

urma şi poate mi-ar fi părut rău

fără tine să văd în despărţirea noastră un bluf

eşti de fapt în mine şi chiar dincolo de poezie

miruieşte-mă că atunci când ne iubeam

eram numai pentru tine

inhibare, întrebare şi

argument. hai nu mă lăsa

dacă mă apropii dă-mi să sorb până la fund

acuarele să pot să scriu direct cu unghia

când o să scurm de dorul nostru. chiar nu mă prefac

am ajuns să mă întreb despre tine dacă

nu cumva ai uitat să-ţi iei fularul că-n

ultima vreme clipele dintre noi păreau

vărsate pe masă. chiar nu-s bolnav

rămâi să-mi fii măcar

efigie pe degete

acum când îmi duc la ochi mâna

umilit că la noi înăuntru

se pun nucii pe foc. supus

atârn încă de pământ să învăţ cerul pe dinafară

asta ştiu sigur. că din toată viaţa mea

fără să te consider un triumf

las de parcă ar fi normal

un banal: şi totuşi te vreau

concluzia e-n biblie sau femeie de asta calc

evlavios spre tine că te

vreau de fapt să-mi cazi concav

acolo unde-mi sângerează poezia

“Te iubesc atât de mult încât acum te pot părăsi”

te rog scrie-mi numele pe clopot
e ultima noastră poveste

iar când te uiţi în urmă să-ţi aminteşti
umbră ce mi-ai fost că-ţi plâng şi-ţi urlu
blestemul. iar. de pe clopot de-o să te strig în alb
enervată parcă întoarce-te
să creadă lumea că-i pentru încă un vers
cu noi şi cu s-tridentul nostru te iubesc

apoi fă-ţi cruce ca şi cu mâna mea
târăşte-ţi arătătorul unde-mi plăcea să te sărut
arbaletă imaginează-ţi poezia şi îngenunchează în ea
tăcut

dorul are pentru tine valenţe intraductibile când
eram singuri mi-ai repetat asta. de aceea mai bine

mulţumim cerului că ne-am întâlnit şi ne închinăm
ultima poveste păcatului meu
la masa căruia te-am cinstit abisal
tânguita mea doamnă spre care îmi ascut

încă tot ce iubesc şi urăsc. dacă vrei
nu mă ierta că din senin
clipa noastră ţi-am adus-o la vrac
a-sortată cu bezna
trăirilor în care din drag ne-am suportat

atât. Pentru că tu eşti carnaţia
cuvântului meu în care-ţi duc
urma tocmai pentru că te vreau
mai aproape ca niciodată să rămânem

tentaţie şi gând creponat
excentricitate pentru îngeri. poate

pentru mine clopotul va bate cu glas de lup
osândă sau cum ţi-oi mai fi spus părăsito
taină a nordului meu damnat

postura noastră sângerie o crap
acum când mă fac covrig la tine în aripă
rămâi te rog iubita mea de insectar
acrostih şi bornă
să te simt din când în când condens
icoana mea, chiar dacă acum ştiu că te pot părăsi

tot ce nu iubeşti la timp pierzi

trec din curiozitate prin tine să cert

orbeşte eroticul. vorbeşte-mi sau pe jumătate vino

tu(-rcoaz), povara mea, când clopotele bat

că doar nu ne-am sudat rădăcinile. de asta mă atac

eşti încă pentru mine

nuanţă de dragoste sau infern

undeva prin literă şi parcă te vreau

iubită prin vergeturile apocalipsei

unde m-am aruncat de dragul cuvântului de când tu

biciuiai plecarea cu tocul pe asfalt. superb

element pentru poezia de despărţire

şi suficient motiv să te vreau înapoi arcuş

târât prin praf de anticariat.

ia-mă de data asta mai bine Doamne şi

lasă-mă lângă sfârcul

amorţit al numelui ei să pot anagrama

tot ce nu ştiu despre mine de când asfaltul biciuit

i s-a-nchinat sub tocuri. poate nici nu mă doare şi

mă stoarce gândul că o să-i spun într-o zi legitim

povara mea dragă, acum pot în fericire să mă-ngrop

plec totuşi spre tine cu friguri în cap

i mperialul meu poem de despărţire să te dezbraci

enervant de boem peste

rădăcinile noastre împreunate. să vezi cât de bizar

zbiară tot ce am mai sfânt să-ţi rămână pe obraz

impresia că mai mult de atât nu puteam fi

simt că te pot părăsi - dublu acrostih

strâmt te vreau lângă mine la apus
ispită dezbrăcată de poveşti
m-am lăsat de tine de parcă eram
târât prin spasme de grafit

cumplit. dacă ne-am răbdat într-un instinct de nimic
ăsta nu putea fi decât blestem să-mi fii dragă

te-am sărbătorit când te-am găsit iar când ai plecat
eram plâns de cât te-am căutat în mine

pot de acum să-mi opresc din galop
orice cuvânt mi te-ar aduce înapoi. pentru că îndepărtato
te-ai transformat în singurul meu nerv de pământ

păcat că toamna e un castel de nisip
aruncat în ochii îngerului de povară
rămas să ne amintească să ne-ntâlnim legendar.
a venit clipa să ne lăsăm în poartă
semn că ne-am pus
iubirea printre zei

...

eram cu 5 minute mai fericit

dacă aş fi învăţat

să pipăi mai demult cuvântul

în zona

ta

eterogeno

...

am stat în genunchi

doar în faţa lui Dumnezeu şi a femeii

când n-am mai fost în stare

să mă des-păienjenesc de cuvânt

şi nici acum

nu-mi dau seama dacă

te-am găsit pe tine

sau cripta dumnezeirii

...

chiar dacă blestem ar fi

pe marginea

(ne-)înţelesului nostru

o să mă rog iubito

după ce mor

să-mi amintesc

refugiul sânilor tăi

unde

de atâtea ori

m-am simţit

ca-n disneyland