...

ce bine este să nu pot să mă sparg

chiar dacă uneori trăiesc

de parcă mă pierd

iar alteori iubesc de parcă

se pulverizează totul din mine

şi chiar dacă sunt atâtea care

se sparg de noi iubito

suntem prea

compartimentaţi cu gesturi sublime

să nu fim zăvorâţi

în zvonul despre oamenii care

îşi pot aminti pentru ce au venit pe pământ

...

orice gest adevărat porneşte

dintr-o nebunie

dintr-un impact necontrolat

între realitate şi mă întorc repede

cu sângele în muşcare despre noi

şi despre rostul nostru

de a începe linistea

...

eu nu mă opresc între femeie şi taină

şi nici nu îţi imagina dacă încap

să spun despre greşeala

de a ne explica senzorial dragostea

deşi

este evident ceva oarecum paranormal

...

nu îndrăznesc să mă închipui

cum aş fi fost fără tine

la fel cum nu am îndrăznit să te cer

şi

nu îndrăznesc să mi te imaginez

la ceas de rugăciune

cât de natural stăpâneşti instinctul de a iubi

şi frământarea depărtării

de aceea abia acum îndrăznesc

să atac în tine

noua variantă de dragoste

...

poate mi-ai plâns în braţe din premoniţie

poate m-am îndrăgostit pentru

pre-muniţie

...

pe unde am trecut împreună

mi-ai lăsat mesaje de dragoste

să îmi traduc din

spaţialitate în spiritualitate

intenţia de a te cerceta cu generozitate

şi cu îngrijorare drept

neconsumata mea stare de bine

...

gesturile fiecăruia stau în dragoste

de parcă ar fi nişte creaturi

menite să ne arate ce puţin trebuie

să insistăm pentru a ne decripta

unul altuia

...

de la tine am înţeles

cum putem să ne sărutăm cu ochii

să pliez spre respiraţie

tot ce am trăit împreună până acum

şi să încerc să mă îndrept

dar să ştii că în acele zile în care

parcă îţi lipseşte ceva deplin

mi-au rămas ochii pentru tine

...

când nu o să mai pot să îţi spun nimic

te voi purta cu mine

să mă aduni din linişte

să pot să te simt cât trebuie

şi

să reacţionez

când la greu

când la tine

...

iartă-mă

am nevoie de foarte multă dragoste

şi încă nu ştiu ce rezolv cu asta

dacă mă ierţi

...