luni, 12 ianuarie 2009

...

...

despre povestea
noastră carnală
să ştii că în tot acel timp
mi-ai fost
pecete subcutanată

...

mi-a întins
mâna şi o lumânare
mi-a zis că o să-nţeleg şi s-a dus
dulce
abia după ce i-am descompus gestul
mi-am dat seama că mă iubeşte
şi că a rămas cu mâinile întinse spre mine
că lumânare înseamnă
lu
mâna
re

...

când te în-torceai spre mine
vedeam că fiecare cuvânt
are o misiune
acum
ai rămas pentru mine
omisiune

...
rosto-goleşte-te
spre capătul
frisoanelor dintre noi
să-ţi par trusa de scule
a lucidităţii

şi a regretului

2 comentarii:

Ana spunea...

tristetea cuvintelor lasa-le
clisee celor ce aud fara sa cuvante
intelesuri adanci

eu cred ca inceputul universului e in noi
ca si adacurile nebanuite
toate madularele lucrurilor au in inceput in noi

eu tac atunci cand aerul cuvanta viitorul

sa mai trec peste ape
sa mai sorb din izvorul
de aici

sfinx777 spunea...

Srecna Nova Godina !
Când citesc versurile tale, mă rostogolesc în mângâierea tăcerii, fie şi pentru câteva clipe, adulmec roua şi mă tresar zâmbet .. Mulţumesc !
respecte,
Sibilla