nu-i de mirare că
unii oameni sunt trişti
pentru că la fel ca
toţi ceilalţi şi eu
am crescut cu sânge
şi chiar dacă uneori uit
şi corpul meu plimbă
şi-mi borboroseşte tot
sângele ce mi-a fost dat
şi tot sângele poeziei
pe care ţi-am dat-o
doar că am ajuns
să mi se pară firesc să
văd şi oameni trişti pe lângă mine
cu toate că şi eu
am crescut din sânge
atâta doar că eu
am avut inspiraţia să-mi
dozez spre creier doar
sângele oxigenat cu tine
...
femeia era lacul poeziei
iar pe atunci
poezia era leacul tău
iar eu am săpat o groapă dar pe atunci
de fapt am scăpat spre pământ
un început de scorbură
pentru că mi-o imaginam
un fel de axă a lumii noastre orizontale
iar pentru că poezia era leacul tău
pe aici nu-ţi las urme de tău
şi nu ţi-aş arăta niciodată că
începutul meu de axă a lumii
semăna într-o vreme cu o baltă
imensă
în care se oglindea pământul
iar pe atunci mă îngrozea că
lutul din care eram făcuţi
nu părea cristalin
de aceea pe aici nu pot
decât să mă bucur de ziua asta
limpede în care poezia
este lacul pe placul
neînţelesului nostru
...
ca şi cum m-ai linişti
ca şi cum nu m-aş obişnui cu tine
ca şi cum aş da vina
pe toată magia dintre noi
stau cu ochii pe tine
fără spaime
fără motive
şi dintr-o dată mă ridic
spre glezna ta femeie
să-ţi vină
să nu te mai îndoieşti
de liniştea mea ne-ambalată