voiam să-mi spăl mâinile cu lacrimi pentru că succesiv
renunţasem la idea că pot să te am vreodată la rever
erai senzaţie în formă de femeie
ispită, mister, tăcută, aproape neplânsă – deci cheag de poezii
scuipasem către îngeri şi dragii de ei mi te-au adus
aşteptam de fapt seara să-i implor să-mi ia gestul în glumă
fericirea îţi era noţiune relativă, impertinenţă de dactilograf,
iscălitură sinonim cu amăgirea. dar mi-am jurat c-o să crezi
iubirea mea, că pentru ce ne dă Dumnezeu nu răspundem singuri
să mă ierţi de acum de n-o să-ţi fiu etern răspuns
omenesc şi chiar mai mult te vreau adorato
ţintă şi ecou al rugilor mele. îţi strig ca-n rana de cuarţ
instinctul poate fi
abstractă şi obsesivă zvâcnire de-a ne revedea
mai am atâtea să-ţi spun… dar mă opresc o clipă să am
energie să-ngenunchez cu tot cu litere:
am o viaţă şi-o-ntrebare: vrei să fii soţia mea? Ioana!?