numai în poezie
pot să ţin femeia
ca primăvara în ninsoare
nu era nevoie să-i inventez
nici genunchi nici piept nici zăpadă
dar aveam nevoie
să-i simt mâna
peste gura cuvântului
că în definitiv
femeia are darul
de a ne strânge în pumn
viscolul liric
...
dincolo de
înlănţuirea dintre noi
nu călca linia orizontului
dincoace de
înlănţuirea dintre noi
până şi rugăciunea
o las în zig-zag
să se creadă
iluzia optică
a tot ce nu ne putem
imagina încă
unul despre celălalt
…
când nu mai am nimic
spectaculos pentru tine
mi-e destul
să te ştiu aici
...
încerc
să-ţi văd
ultima
formă
„ce te frământă acum, mircea?”
...
cuvântul se tranşează
când se trasează
spre femeie
şi uneori chiar
îmi vine să-i sărut mâna
de aceea
te rog iubito
spune-mi care-i
mâna cuvântului
...
dacă orice are o fundaţie
am toate motivele să cred
că fundaţia femeii este lacrima
pentru că prea de tot
îmi plutesc gândurile spre ea
şi în mărinimia ei
le tot creşte
chiar dacă unele o zgârie
şi-i muşcă până la sânge
sfârcul
poeziei mele
